Te-am iubit mâine,
Te voi iubi ieri,
Dar azi nu te iubesc.
Azi iubesc doi ochi ștrengari și triști,
Azi iubesc două mâini cerșetoare și sfioase,
Azi am uitat de tine, de mine, de noi,
Nu mai știu decât zâmbete, pași, tăceri,
Întrebări fără cuvinte, răspunsuri fără întrebări
Și o poezie oarecare, absurdă, ridicolă,
Ca orice poezie
Sub care semnez
Eu.
decembrie 1987
Soarele s-a spart în mii de cioburi
De crengile copacilor.
Sentimentele triste s-au urcat la cer
Și de acolo plouă
Vrând să coloreze gândurile cele mai intime.
Dar nu le lăsăm.
Strângem cioburi de soare și zâmbim.
1986
Pe gene tu prinzi amintirile
Ca un arici cu țepii încărcați de fructe.
- Și trandafirii au țepi!
- Tu ești un trandafir cu gene!
De amintirea de azi ți se-ngreuneaza pleoapa
La noapte vorbele noastre se vor decanta,
Unele conjuncții și prepoziții banale se vor volatiliza
Și vei avea mâine genele ușoare,
Dar nu la fel de ușoare
Ca azi dimineață.
1986
Ceva s-a desprins din suflet
(Să nu fie chiar sufletul!)
Nu știu când, dar uite!
Ce forme arteziene are!
Și ce caută pe cer?
Poate nu e decât o umbră
De unde știu că-mi aparține?
Ridic o mână și nici nu se clintește,
Ba chiar o mai modelează vântul.
Sunt eu.
Totuși aripile astea le-am gândit eu când ne-am întâlnit,
Cele din stânga sunt mai de curând,
Acum îmi aduc aminte,
Mi se făcuse dor de tine peste noapte
Și m-am trezit buimacă.
1986
Ești un chip neclar dincolo de ploaie,
Cufundat într-o tăcere perfectă.
"Te iubesc!" strig. Și primesc mii de ecouri
Întoarse de picăturile de apă.
1986
Ninsoarea putrezește pe versul meu
De când e timp, ninge mereu.
Mor sub zăpadă cuvintele mele
Și se ridică troianul la stele.
Încă un fulg pentru iarna trecută
Pentru mormânt, pentru derută.
Răbdare mai am să ningă și-un veac,
Dar pentru tine n-am găsit leac.
Ultimul fulg din martie moare
Și pe mormânt crește o floare.
Uit toată iarna care mi-a fost
O vară pe viață-și găsește-acum rost.
martie 1986 (notasem atunci: "n-am să știu niciodată de ce sfârșitul l-am descoperit/inventat optimist." Și acum pot să spun: știu de ce, m-am descoperit pe mine, ființă minunată, puternică, iubire în esența ei, așa cum suntem toți)
Copacii s-au îmbrăcat în albe paltoane
Și noi, copaci mergători,
Ne plimbăm printre ei.
În fața potopului de iarnă
Încremenim, deodată!
Tu nu mai poți pleca de lângă mine,
Eu nu mai pot pleca de lângă tine.
Lângă noi e coloana orologiului nins,
În care timpul e încremenit.
Clipele viitoare ning pe lângă noi...
De ce, te întreb, dar buzele-mi stau nemișcate
De ce nu mă săruți, nu mai e nimeni,
De milioane de ani.
1985
Nu știam
Ce se va întâmpla
Când ne vom întâlni.
Iată, însă, că prin degetele noastre
Se scurge nisipul unei clepsidre.
De la mâna mea dreaptă
La mâna ta stângă.
De la mâna ta dreaptă
La mâna ta stângă.
Am devenit astfel stăpânii timpului nostru.
Când ne depărtăm firele de nisip ajung tot mai greu
Și timpul aproape că nu mai trece.
Dar atunci când îmi iei mâna dreaptă
Simt degetele arse de nisipul fierbinte al unei plaje.
Atunci când te prind de mâna dreaptă,
Uragane de nisip se stârnesc în deșertul tăcerii noastre.
14 noiembrie 1985
Fata cu ochii plânși
Pentru tine ține azi pumnii strânși...
Din ce curaj mi-a rămas mie,
Ți-aș da de o sută de ori ție.
Și dacă tot n-ar fi de ajuns
Aș veni să te sărut...
(nu mai știu contextul)
