marți, 24 februarie 2015

O plimbare imaginara?

 Partea I

Trecand peste inceputul visului, va spun ca eram cu un aparat in mana, cam cat un telefon fix de altadata. Avea niste butoane multe si mici in partea centrala. In buzunar mai aveam doua chestii ajutatoare, una cica o recuperasem de pe jos cand sosise intempestiv un calator spatial. Jucaria aceea ca o lentila de ceas desteptator se pare ca ma ajuta sa ma deplasez cu viteze foarte mari prin spatiul terestru. Una nu stiu cum arata, dar era acolo in buzunar, echilibrand parca celalalt buzunar cu lentila. Mergeam acum singura cu aparatul in mana, tinandu-l in fata mea cu amandoua mainile. Tot ce mai era, exista, se reducea la ce simteam eu. Si as fi simtit multe, daca mi-as putea pune acele intrebari care ar dezvalui ceea ce ma intereseaza.

Sa nu uit sa va descriu locul. Era un drum ingust, o sosea pe unde incapea cel mult o masina. Pe margini erau un fel de schelete metalice negre,, dar fara sa le fi vazut mai in detaliu. Contorsionate poate, aruncate unele peste altele sau doar ceva care nestiind ce e, nici nu pot descrie.

Nu stiu unde ma aflam. Putea fi o zona ce nu se mai intalnea in alta parte pe planeta, putea fi o periferie oarecare a unui oras oarecare, sau putea fi peste tot pe planeta aceeasi infatisare. Nu stiu daca era de bine sau de rau, n-am repere.

Lasasem in urma multi oameni, iar acum mergeam singura. Stiam ca aparatul/aparatele m-ar fi putut ajuta sa ajung oriunde, in timp, in spatiu, in trecut (sau numai sa imi imaginez asta...) sau oriunde in imaginatia mea. Deci orice as fi visat era acum realizabil. Si acum incep intrebarile. De ce eram singura cu minunatia asta numai a mea? Pai... ce raspuns gasesc in mintea mea?... Oamenii au la indemana tot felul de unelte, au minte, au vointa, dar numai unii pot spune ca au facut tot ce au vrut. De ce? Pentru ca nu cred ca pot... Pentru ca unii cred ca numai unii pot, dar mereu altii, nu ei. Pentru ca le e mai comod sa duca o existenta searbada, cu aceleasi coordonate stiute din mosi-stramosi. Pentru ca e greu sa te urnesti dupa ce ai trecut de varsta si elanul tineretii. Daca n-ai avut atunci "noroc" si oportunitati, pe urma foarte multi renunta sa mai creada, sa mai spere.

Imi imaginez cum sporovaiau inainte sau dupa plecarea mea... Pe marginea acestui aparat sau a altor chestii mai mult sau mai putin reale. Cum sa functioneze?? Ai vazut tu? Nici eu. Cum sa fie posibil sa te duca oriunde? Ala care a aterizat adineauri? N-ai vazut ce mutra avea? Nu dai doi bani pe el. Si unde e aparatul ala? S-o fi facut tandari cand a cazut... Si nu l-a vazut nimeni... L-o fi aruncat cineva ca pe o bomba si acuma ne vinde noua gogosi ca a avut un aparat cu care... hai sa fim seriosi!! Mai bine sa ne ocupam de ce mancam diseara, am impresia ca nu mai avem decat o punga din aia galbena... nu ma satur cu aia.

Dar eu? Eu am incredere in aparat? Sau in mine... Nu stiu cum functioneaza, dar sunt hotarata sa incerc. Nu ma tenteaza altceva, m-am saturat sa ma intreb zi de zi ce mananc diseara... ce fac altii... de ce nu fac altii... simt ca exista ceva incitant dincolo de "a avea", "a vorbi", "a te afla in treaba". Niciodata nu mi-o placut sa fac ceva daca nu eram convinsa ca merg mai departe. Nu arunc ceva pentru ca trebuie aruncat. Mai intai ma gandesc daca nu se poate pastra pentru ceva, ma intreb unde arunc... Stiu, ma gandeam prea mult altadata...